Ratusca cea urata

Sora-mea e feminista. Feminsmul asta e un fel de lepra moderna, sau un soi de dracu’ gol. Daca spui ca esti feminista, interlocutorul se simte obligat sa schiteze o grimasa scarbita si regreta adanc momentul in care a acceptat sa te re/vada.

La intrebarea “Sunteti feminista?” multe femei aleg sa raspunda c-o epxresie a la Stela Popescu, insotita de un zambet ghiduso-tzatzesc: “Prefer sa spun despre mine ca sunt feminina, nu feminista”

De ce? Probabil ideea se explica prin doua categorii de motive. Unul ar fi acela ca, in mentalul comun, feminista e una cu o singura spranceana rasfranta deasupra ambilor ochi, o zdrahoanca de femeie gata de harta oricand, care n-a fost niciodata interesata de produse elementare de ingirjire personala (vezi ceara pentru epilat, sau sampon), femei care prefera dragostea altor femei, uscate pe dinauntru, secate de sentimente, progesteron si estrogen, ergo de dorinta, posibilitatea si capacitatea de a face copii. Femei incaltate-n ghete butucanoase si infasurate-n panza de sac din cea mai fina, condusa de niste principii cel putin bizare (si periculoase).

Interlocutorul uneia de se declara feminista nu stie daca sa se lase umflat de ras, sau daca sa isi ia repede talpasita. Se simte, probabil, cam cum ma simt eu cand dau peste unul de-mi marturiseste ca a citit mult si documentat foarte despre originea reala a speciei umane – evident, subiectul cu placutele summeriene, extraterestrii si atmosfera aurita.

Femeile puse dinaintea unei feministe se grabesc a ridica din sprancene, zambind olecuta superior, olecuta neincrezatoare (“Hai, ma, ce-ti veni?”) Se simt stanjenite in fata unei asemenea afirmatii, uitand ca feminismul nu e un current in moda, sau in ingrijire personala, uitand ca e mai mult decat o suma de principii, fiind insasi sursa statutului pe care aceste femei adanc feminine, dar complet non-feministe il abordeaza si il exerseaza astazi. Feminismul inseamna dreptul de a respire pe cont propriu al oricarei femei contemporane, inseamna dreptul de a alege pe cine sa iubesti, dreptul de a iesi cu un barbat la  o cafea fara sa-ti numere mama/sora mai mare/guvernanta inghititurile, dreptul de a nu muri de plictiseala brodand, dreptul de a castiga bani si independenta financiara. Feminismul inseamna dreptul de a nu face copii, sau de a-I face cand ti se nazare, sau de a-I avorta, sau de a-I impiedica sa apara prin folosirea antinconceptionalelor. Feminismul este dreptul de a te razgandi si divorta de un barbat pe care altfel ai fi fost condamnata sa-l suporti o eternitate.  Feminismul (ha!) a permis femeilor sa urce sa sofeze, femei care, din spatele volanului, se uita de sus si cu enervare maxima la con-generele lor care incurca circulatia de zapacite ce-s! Le-a dat dreptul sa scrie, sa ofteze, sa se revolte. Si sa spuna candid ca ele-s feminine, nu feminist. Ce naiba!

Feminismul inseamna salvarea unei vieti, cand sotul devine o amenintare la adresa vietii sotiei lui. Feminismul inseamna drept de vot, concediu de maternitate si ingrijire a copilului, inseamna custodia unui copil la divort.

Al doilea set de motive tin, probabil,de curentul never-ending al literaturii self-help. Pe principiul “Daca pe mine nu ma afecteaza, inseamna ca nu exista”, sau “Viata e asa cum ti-o faci, vrei sa fii trist, cauti tristete, vrei sa fii optimist, gasesti mult roz dinainte-ti”. Sunt multi care nu vad nici saracie, nici teama, nici boala, nici mizerie din simplul motiv ca au un nivel de bunastare care sa le permita sa umble in masina, sa nu vada cersetorii din metrou sis a-I enerveze cand ii vad la 200 m de intrarea-n restaurant. Sunt altii care se inched in bula lor de fericire nerecunoscatoare si dau lectii din inaltul ei, caci, daca boala ii loveste, au bani sa se trateze, daca le lipseste ceva, au card sa cumpere. Si apoi servesc lectii de guru al filosofiei existentei linistite, pe principiul orbului gainilor la suferintele semenilor.

Iar suferinta semenilor inseamna multele, ingrozitor de multele femei care se trec in copii multi, soti abuzivi, albia cu rufe si ziua-lumina de robotit in gospodarie. Suferinta semenilor inseamna agresiuni sexuale, care merg de la a arunca vorbe scarboase si a pipai scarbos femeile-n tramvai (mizand pe jena lor de a reactiona) pana la a le viola si a le spune apoi, in fata, ca ele si-au dorit-o. Lipsa de recunostinta se arata acolo unde o mama care a luptat o viata pentru familia ei e distrusa incet, dar sigur de un sot alcoolic, iar fiica ii inchide telefonul, afland ca s-a plans rudelor. Feminismul inca mai lupta surd ca femeile sa primeasca aceleasi beneficii u barnatioi pentru acelasi efort si aceleasi rezultate ca ale barbatilor. Pentru ca, in medie, in Franta, de exemplu, la competente si performante egale, femeile sunt platite cu 25% mai putin decat barbatii. Feminismul inca se mai bate ca femeile sa nu mai fie intrebate la interviuri daca au de gand sa aiba copii “in urmatoarea perioada de timp”. Iar aceasta perioada poate sa insemna – nu-I asa? – orice: de la 6 luni, la 15 ani. In cazul meu, cel putin, angajatorul nu m-a intrebat daca am de gand sa am copil, ci mi-a spus de-a dreptul ca pana in 2010 n-ar trebui sa visez la asa ceva.

Feminismul e curentul ala absolute indecent care a permis femeii sa vorbeasca, sa ceara, sa vrea! Feminismul e o reactie la lipsa de firesc din societate, lipsa care a permis atata vreme ca femeile sa fie un soi de finite umane de rang inferior.

Iar cel mai trist in aceasta poveste este felul cum femeile de azi se lapada de ceea ce le-a adus unde sunt. Aspecte absolute indispensabile si banale a existentei feminine (sic!) de azi isi au sursa in feminismul asta atat de dispretuit si neinteles. Pe undeva, e ca atunci cand iti e rusine cu parintii tai, care nu mai aud, nu mai vad bine si nu mai tin pasul cu viata ta, desi ei sunt cei care ti-au dat toate premisele sa ajungi ca, la un moment dat, sa te rusinezi de ei.

Iar ceea ce ignora astazi cei ce ridica din spranceana la auzul mult-temutului cuvant este faptul ca feminismul nu e – spre deosebire de perceptia unora – intepenit in timp si stereotipii. Feminstele au soti si copii, unele. Nu, au, in schimb, par pe picioare si mustata. Au inima si sentimente, gatesc si poate calca rufe. Au, mai ales, MULT CURAJ, curajul de a vedea, simti si recunoaste ca lucrurile sunt departe de a fi cum trebuie. Au curajul de a simti nedreptatile si de a empatiza cu obiectele acestora. Au curajul de a-si asuma conditia de militant intr-o vreme in care a iti sustine opiniile a devenit derizoriu. Au curajul de a fi dezamagite si de a o lua de la capat. Si au curajul de a infrunta tristeti peste tristeti care, in mod parsiv, sunt generate de alte femei, cele care ar trebui sa simta ele insele similar, insa fug rusinate de feminism ca si cum ar fi o pareche de tarlici din colectia a vechea.

Mhmmm, misoginism? Da' de unde, nici vorba!

Eram in clasa a 7a, era mai, sau iunie si purtam un tricou bleumarin. Ma duceam la scoala, caram un bloc din ala imens de desen si stateam la semafor, asteptand sa se faca verde sa traversez inspre statia lui 178. Se face verde si pornesc. Un chelios cu ochelari de soare (probabil avea vreo 30 de ani), in treacat pe langa mine, imi pune mana pe sanul stang. Eram un copil de 13 ani, sanii mei erau, asa, niste umflaturi sub un tricou lalau.

Eram in clasa a 10a, ma duceam la British Council cu o colega. Pe Dorobanti - colt cu Eminescu (unde-i acu' nu st' ce cafenea), un esafodaj si, calare pe esafodaj, niste muncitori. Au strigat la noi, noi ne-am facut ca ploua, ei ne-au scuipat din inaltul inteligentei si sensibilitatii lor. Tot in clasa a 10a, sfarsisem consursul la engleza la Liceul Cosbuc si statea s-astept nu st' ce troleu sa ma duca spre Universitate. Un pervers hidos mi-a aratat ca se masturbeaza.

Acum 5 ani lucram cu Ministerul de Finante. O tinerica zapacita, rsfatata de francezi cu dulciuri si parfumuri. Intre aia 20-30 de francezi, s-a nimerit si-unul care sa-mi numere bretelele de la sutien, sa imi faca tot felul de observatii desantate si sa se uite libidinos dupa mine. N-a mai pupat iesire din tarisoara lui, ca sefu' de directie a notat comportamentul si dus a fost.
In acelasi context - prestator de servicii pt guvernele roman si francez, una dintre angajatele Ministerului mi-a propus sa facem impreuna drumul Valcea-Bucuresti. Zis si facut, numai ca in ultima clipa - cand toti ailalti o luasera din loc - m-a anuntat infrigurata ca i-a venit amorezul si e urgent sa vorbeasca si sa merg eu cu prietenul amorezului pan' la Pitesti. N-am gandit, n-am gasit solutie pe moment, am acceptat cu inima stransa (pe preten il vazusem in ultimele 2 saptamani aproape zilnic si nu mi se paruse chiar periculos, asa). Iar jumatate de ora mai tarziu imi puneam problema ce microbuze or trece prin satele alea din zona Curtea-de Arges, pentru ca pretenu' lu' amorezu', mare stab la Garda Financiara, imi facea niste avansuri atat de transparente ca li se vedeau nu chilotii, ci de-a dreptul ficatii. Intrasem cu totul in scaun si ma rugam sa ajung teafara la Pitesti (de unde, btw, am plecat cu microbuzul la Buc)
Dumnealor - amploaiatei ministeriale, amorezului si pretenului de amorez - li s-a parut absolut firesc ca omu' sa fie atras de o tanara si sa-i faca atare invitatii. Ba, amploaiata mi-a mai si transmis ulterior ca pretenu' s-a mai interesat de mine, in varii situatii. Nu, seful lor nu le-a atras atentia asupra acestui comportament.

Asta-toamna eram cu Tudor in masina - el in scaun, in spate - si ploua. Am franat (va dati seama cat de brusc, daca era copilu-n spate) sa las o doamna sa traverseze prin loc nemarcat, ca vantul ii sufla umbrela si ploaia o palmuia din toate partile. Din spatele meu - flashuri, balamuc, isterii. La 300 m mai sus, ma prinde istericul, lasa geamul jos si urla ca toate alea, c-o fi, c-o pati, ca-s asa si pe dincolo si avea senzatia ca am gauri si n-am cu ce le umple, mi-a oferit el variante.
Repet: in spate era copilul meu de-un an jumate.
Tot iarna asta: plec cu copilu' de acasa, pe drum o crila de baetasi care nu stiau ca au si trotuar la dispozitie, umblau cam pe jumatea benzii de carosabil. Dau un claxon firav, de avertizare si ma trezesc cu suturi in roti si aripa masinii. Iara: cu copilu-n masina.

Astea-s cele mai scarboase, sau mai recente de mi le amintesc. Si nu le pot reda, trairile si scarba de-o retraiesc odata cu amintirile astea nu pot fi redate, sau descrise cat sa provoace si altora sentimente similare. Nu pot sa spun decat ca mi-a fost scarba, frica, groaza, am simtit caltzi (da, d-aia de canepa) in gat si miros de puroi in nas in momentele alea. Si catuse peste revolta mea.

Ma intreb: cati barbati patesc lucrurile astea? Ok, fazele cu perversii exhibitionisti probabil ca le patesc si baietii mai mici. Dar, ma intreb: cator barbati li se intampla sa fie hartuiti dupa ce au fost invitati sa calatoreasca in masina unei femei? Cator barbati li se intampla sa le loveasca pustii masina cu picioarele? Cator barbati li se intampla sa fie scuipati pe strada?

Poate fi oricare dintre ai nostri

"Pe Bibi il cheama, de fapt, Tudor-Daniel,dar asa ii spunem noi: Bibi. Chiar a si inceput sa raspunda la apelativul asta. Este un bebelus fericit si foarte jucaus, pe care parintii si bunicii il iubesc mai mult decat orice pe lume.

De mai bine de cinci luni, noi- ca si parinti- ne luptam cu incertitudinea stiintei medicale, deoarece fiul nostru a fost diagnosticat cu o boala teribila: Anemie aplastica- in evaluare pentru sindromul BlackfanDiamond, pe scurt DBA.

Ce este DBA?

Sindromul Blackfan-Diamond este un tip de anemie aplastica ale carei cauze nu sunt inca identificate. Este o boala rara(momentan in lume sunt in evidenta aprox. 600 de cazuri) care se manifesta prin incapacitatea maduvei osoase de a produce hemoglobina(celulele rosii din sange). Nu este vorba de o anemie clasica, tratabila cu suplimente, din pacate.

In cazurile de DBA se aplica doze de corticosteroizi care, teoretic, tin boala sub control. Singura alternativa curativa este transplantul de maduva de la un donator compatibil. Tudor este pe tratament de corticosteroizi de mai bine de trei luni si, spre disperarea si dezamagirea noastra, acesta nu da randament. Salvatoare pentru el sunt transfuziile de sange lunare pe care le facem la Spitalul JudeteanConstanta. Din pacate, aceste transfuzii, care il mentin in viata, ii incarca corpul cu fier.

La inceputul acestui an am fost la clinica Hadassah din Ierusalim, Israel pentru a investiga in amanunt boala (o noua biopsie de maduva osoasa, teste genetice si hematologice). Recomandarile profesorilor de acolo au fost cele de care ne temeam: TRANSPLANT DE MADUVA, o operatie pe cat de periculoasa, pe atat de costisitoare.

Copilul desi face transfuzii lunar (opt pana in prezent) se dezvolta normal, fizic si psihic pentru varsta lui. Este importanta calitatea vietii pe care i-o oferim impreuna cu speranta ca medicina va evolua la timp pentru a-l putea salva.

Scopul acestui blog este de a face cunoscuta viata si evolutia lui Bibi tuturor celor care doresc sa afle despre experientele noastre, sa ne oferim suport si sprijin reciproc, ca parinti si nu numai. Este cumplit sa afli ca bebelusul tau poate muri pur si simplu, din cauze neexplicabile."

Sambata, am deschis usa si in fata-mi statea o domnisoara creata - colecta bani pentru o fetita de 5 ani bolnava de leucemie. Saptamana incheiata ieri am facut doua drumuri la banca sa depun diverse sume in diverse conturi. Si, cel putin bi-saptamanal, aflu de cazuri de copii bolnavi, care au nevoie de tratamente/interventii scumpe. Le-am zis pe toate: ca statul nu e in stare, ca viata nu e dreapta, ca Dumnezeul necuprins de noi e sucit, ca nu exista un Dumnezeu sa lase doi ochi albastri sa se chinuie si multe, multe, multe altele.

Si, de fiecare data, egoist, ma gandesc la al meu. Pe care-l cheama tot Tudor si are tot ochi albastri. Ce-as face eu dac-as fi ei? Cum pui capul pe perna seara de seara? Cum reusesti sa ridici capul de pe perna dimineata cu dimineata? Cum te uiti la el si razi si ganguresti cu el? 

Intrebarile astea ma innebunesc. Si am aflat in seara asta si maine, primul lucru pe care-l fac iesind din casa, e sa ma opresc la o banca. 

Si mi se strange inima pentru un banal (?) set de analize lui Tudor ce va debuta miercuri, la IOMC. 

Putinilor care vad ce scriu eu aici: sper sa-l ajutam sa faca transplantul!