duminică, 15 decembrie 2013

Leprele toate/ Vor imunitate

Nu m-am facut praf la viata mea protestand. In era rasturnarilor de guverne si a mineriadelor, eram prea mica, desi alimentata de ziarele opozitiei care se citeau in casa. Imi amintesc de "90 si "91. In "99, cand jandarmii opreau minerii la Stoenesti, alaturi de oameni de toate varstele, am marsaluit tacut si solidar impotriva violentei. Eram cu totii speriati de perspectiva repetarii momentelor precedente.
Un an mai tarziu, in urma a ceea ce stim astazi ca a fost o diversiune marsava a masinariei propagandistice cripto-peceriste, feseniste si fedeseniste (la vremea aceea), am purces la a marsalui impotriva extremismului de sorginte vadimista.
La ambele proteste s-au adunat multimi convingatoare si solide. La primul de mai sus, mi-amintesc de Ana Blandiana, printre liderii simbolici.
In toamna, la #unitisalvam n-am fost. Am simpatizat cu participantii, am urmarit ce se intampla, dar o nelamurire interioara m-a tinut la distanta.
In seara asta, insa, dupa aproape o saptamana de indignare sufocanta dupa loviturile din Parlament, m-am imbracat bine, am mintit soacra ca ies in oras, i-am lasat copiii pe mana si am purces la Piata Universitatii, convinsa ca o treime din bucuresteni vor fi acolo.
Nu-s dezamagita. Am un sentiment ciudat si greu de descris. Mirata? Descumpanita? Socata? Catranita? Sentiment de inutilitate?
Nu stiu. Ce stiu e ca atat de slavitii oameni frumosi ce s-au sculat saptamani de-a randul pentru Rosia Montana nu s-au dat de la caldura pentru respectul fata de propriile persoane. Cand un parlament (nu mai merita majuscula) hotaraste ca faptele de coruptie sunt legale, isi face nevoile fix in capul nostru, al tuturor. Deci stam in casa, stam in masina si inghitim cu hapaituri mai si silentioase.
Altceva n-am ce sa spun.
O mana de oameni adunati la Universitate, multi tineri, multi din categoria celor ce se dau cu bicileta si merg la Fan Fest, altii din categoria oameni linistiti cu copii acasa, unii din categoria agitatorilor de club, altii - mai tineri, sau mai batrani - din categoria exaltatilor, destui ciudati. Fiecare cu revendicarile lui (sper ca panoul "Gazele de sist nu produc cutremure" sa fi continut un mesaj mai amplu de atat), multi cu nostalgia miscarii Rosia Montana (pancarte, sloganuri, insigne). Unii, suficient de ridicoli cat sa se pozeze "cu protestul". Multe, foarte multe aparate foto si refresh-uri la Facebook.
In nici un caz sentimentul de unitate. Unii se legau la sireturi, cateva nuclee in jurul catorva portavoci, cand si cand, izbucnea cate o scandare, stinsa rapid in voci stinghere.
Zbantuiala cu jandarmii, da-inspre guvern, pe Balcescu, blocaj, blocaj pe Edgar Quinet, un mare blocaj - de data asta cu scutieri - pe Calea Victoriei, intre Palatul Telefoanelor si Novotel.
Lozinci multe, vocea unitara incepe sa se coaguleze, dar situatia e cum nu se poate mai stranie, sa strigi in traficul blocat, intr-o zona fara nici o semnificatie si fara nici o audienta relevanta.
Blocajul scutierilor e spart, in cele din urma, in evadarea catre Piata Victoriei. E un mars dezorganizat, slalom printre masinile din trafic, protestatarii se imprastie care incotro, substanta ideii de protest se pierde: alergam ca bezmeticii, intr-un sir cand mai amplu, cand mai diluat, catre Guvern.
"Dragut" ca unii soferi catadicsesc sa ia parte la protest claxonand timp de 5-10 secunde, pana lasa protestul in urma. Oau, felicitari, curajos gest!
In Piata Victoriei odata ajunsi, stam dispersati in fata cladirii Guvernului, astfel ca nu se coaguleaza nici o atitudine coerenta si vibranta. Am impresia ca sunt mai multi scutieri decat protestatari, ma incearca iarasi sentimentul ridicolului. Ma gandesc, insa, ca numarul mare de forte de ordine arata cat de frica le e. Pacat ca nu le-am aratat ca si au de ce sa le fie frica!
Se fac vazute si unele grupuri straine de ideea protestului - grup mai mare si mai unitar decat cele de tip "familial" in care suntem implicati majoritatea (4-5 prieteni maximum). Astia subt mai multi, au fulare/esarfe care le acopera partea de jos a fetei, poarta haine usoare si pantofi sport. Membri ai galeriilor cluburilor de fotbal, imi dau seama ca nu vreau sa am de-a face cu ei. Am venit la un protest civilizat impotriva leprelor din parlament, nu vreau s-o iau pe coaja, sa ma trezesc in spital din cauza unora care nu-s in stare sa se stapaneasca. Vreo cateva incercari de omogenizare a protestului si la metrou.
Prea putini, prea dezorganizati, prea imprastiati.
Cu tristete, constat ca oamenilor nu le mai pasa cum le pasa acum 13 ani. Se apropie Craciunul, au cadouri de cumparat, porci de mancat si vacante de platit. Oamenii frumosi nu protesteaza decat chic, pentru cauze ecologice, pentru piste de biciclete si la temperaturi cumsecade, care le satisfac pofta de socializare si scos in oras.

Un comentariu: